Povestea de iubire - Nunta Galati

Inainte sa existe o poveste de nunta, exista o poveste de iubire!

Sunt Alexandra si sunt o mare visatoare. Parca va aud in cor „buna, Alexandra”. Acum fara gluma, daca sunteti si voi la fel, atunci o sa devenim cele mai bune prietene. De aceea, pentru inceput va intreb cate dintre voi nu ati visat macar o data, in copilarie sau de ce nu, chiar in adolescenta, sa il intalniti pe Fat Frumos. Sunt convinsa ca toate! V-a trecut macar o data prin cap ca o sa-l intalniti si nu o sa va placa? Ei bine, eu cam asa am patit. Nu radeti, se mai intampla.

De cand ma stiu am fost sigura ca o sa ma indragostesc de “alesul meu” la prima vedere. Am stiut ca o sa simt din prima clipa ca e el: un tip inalt (obligatoriu cu un cap mai inalt decat mine), cu cel putin 5 ani mai mare (ca sa ma asigur ca este matur) si obligatoriu cret si cu ochi albastri.
In realitate, nu m-am inselat foarte tare! L-am cunoscut la locul de munca. Era cel mai nesuferit coleg. Mi-a dat foarte multe motive timp de o jumatate de an sa nu imi pun macar o data problema unei relatii. De inalt este exact cu un cap mai inalt, dar nu e nici cret si nu are nici ochii albastri. In plus, e doar cu un an mai mare ca mine. Trebuie sa mentionez, pentru veridicitatea povestii, ca el ma vedea pe mine cu nasul pe sus, plinuta (aveam cam 10 kilograme in plus) si naiva. Nu are rost sa va spun ca standardul lui de femeie era 90-60-90, picioare lungi si bruneta. Una a nimerit: bruneta sunt!

La o petrecere intre colegi, cam la o jumatate de an dupa ce ne-am cunoscut, oarecum nevoiti de imprejurari, am inceput sa povestim. Va inchipuiti ca acum nu imi mai aduc aminte despre ce, si chiar mi-e greu sa-mi imaginez, mai ales ca intre noi sapasem o prapastie atat de mare din punct de vedere al comunicarii. Acum mi-as dori sa imi pot aduce aminte cum m-am lasat agatata. Tot ce stiu despre acea seara este ca arogantul meu coleg a devenit foarte simpatic, chiar cret si cu ochi albastri. 

A doua zi m-am trezit cu o strangere de inima. Ma gandeam ca poate colegul meu e desprins din povestile scrise de Fratii Grimm. Adica ziua e nesuferit, iar noaptea se transforma intr-un barbat care seamana foarte cu bine cu Fat-Frumosul meu. Atunci mi-am spus, nu-i nimic, cu asta pot sa ma impac!

Acum despre momentul in care ne-am vazut in acea zi, ma simt datoare sa va povestesc doua situatii, pentru ca fiecare are versiunea lui. Eu pot sa bag mana in foc, sa descriu locul si imprejurarea exacte cand el a venit la mine si m-a luat de mana, el pune pariu pe orice ca eu am venit la el foarte zambareata si cu chef de vorba. Cum nu o sa aflam asta niciodata ramanem cu pariul pus si fara raspuns. Dar totusi, intre noi fie vorba, eu sunt sigura ca am dreptate pentru ca nu-mi venea sa cred ca afara e lumina, iar el e in continuare simpatic.

A urmat apoi o perioada foarte frumoasa, cu invitatii la ceai in camin (eram inca studenti), cu plimbari prin gradina botanica si cu multe nopti pierdute cu prietenii. Chiar daca nu ne-am placut “la prima vedere”, a fost mult mai interesant sa ne descoperim pe parcurs si mai ales sa ne surprindem unul pe altul. Cu cat ne-a fost mai imposibil sa ne suportam, cu atat ne-a fost mai usor sa ne iubim apoi. 

Acum ca stiti cum ne-am cunoscut, cu siguranta sunteti curioase sa stiti si cum m-a cerut.
Ca sa intelegeti mai bine situatia, in familia noastra, eu sunt cea responsabila cu surprizele. Nu ratez nici o ocazie sa fac o surpriza si le ador pe cele care nu sunt facute intr-o zi anume. Cu asta vroiam sa va spun defapt ca e destul de greu, langa mine, sa uneltesti o surpriza si eu sa nu ma prind de ce pui la cale. Deci, a avut o sarcina grea de indeplinit!

Era martie 2009, Vatra Dornei, munti acoperiti de zapada si un soare minunat de primavara devreme. Eram intr-un concediu de relaxare, de „spalat creiere” cum ii spunem noi, deci nimic foarte romantic. Ca in fiecare an, mi-am ales vesela baba. Nu sunt o fire superstitioasa, dar imi place jocul acesta, si astept cu nerabdarea cu care copii il asteapta pe Mos Craciun, sa vad cum va fi ziua mea. Asa am asteptat si atunci.

3 martie 2009 a fost o zi plina de soare care m-a facut fericita imediat ce am deschis ochii. Am urcat pe munte cu telecabina si am inceput sa ne plimbam prin zapada. In spatele nostru un grup de turisti se tineau ata dupa noi. In mod cert isi inchipuiau ca stim zona si o sa-i ducem sa vada ceva spectaculos. Nici gand! Noi nu stiam cum sa scapam mai repede de ei. Pe mine ma deranjau ca erau mult prea zgomotosi, pe sotul meu ca nu putea sa-si puna planul in aplicare. Asa ca, dupa ce i-am ametit vreo jumatate de ora plimbandu-ne aiurea printre copaci, intorcandu-ne si invartindu-ne, ne-au lasat in pace.
Noi cautam un loc anume in care, in urma cu vreo doua veri facusem poze. Vroiam altele, in acelasi loc, de aceasta data si cu zapada. Zis si facut! Am gasit locul, am indepartat putin zapada si eu ma tot gandeam ce poze sa facem, cum sa stam in zapada, cum sa se vada si muntii, si bradutul acela dragut, poate facem si un om de zapada… Intre timp sotul meu a aranjat aparatul de fotografiat cu setarile facute pe declansare automata si …poza! Toate gandurile mi s-au blocat! Sotul meu a ingenunchiat in fata mea si a scos cutiuta magica din buzunar. Ca orice femeie, de fel intuitiva, am inteles perfect ce urma sa se intample si mi-au dat lacrimile. Pentru mine nu mai conta ce model are inelul, daca e din aur alb sau galben sau daca mi-e potrivit. Cutiuta magica pentru mine era de ajuns. Si totusi sa nu exagerez. Eu vorbesc acum, dar sunt cu inelul pe deget, potrivit manusa si in plus mai frumos decat mi l-am putut imagina. Nu vreau sa ma gandesc ce reactie as fi avut daca in cutiuta nu gaseam un inel. M-as fi simtit ca intr-unul din filmele acelea romantice, la care ne uitam toate, in care ea e disperata dupa el si asteapta cu sufletul la gura sa o ceara. El pregateste cadrul perfect, scoate cutiuta si surpriza… in ea o pereche de cercei.

Nu as putea sa va descriu reactia pe care am avut-o, dar ma bucur nespus ca sotul meu a fost atat de calculat si a pus aparatul sa filmeze. Fetele noastre spun totul! Astept cu nerabdare momentul in care voi arata copiilor cum tati a cerut-o de sotie pe mami.
Acum stiti povestea noastra care s-a transformat, un an mai tarziu, intr-o nunta speciala. Sunt sigura ca fiecare din voi ascunde o poveste frumoasa care se va transforma intr-o nunta unica.

Aceasta a fost prima fila din Jurnalul meu de mireasa. Un jurnal al amintirilor mele legate de cel mai frumos eveniment din viata mea de pana acum. Va voi povesti cum mi-am ales rochia de mireasa, pantofii, invitatiile, cum am organizat totul, cum ne-am ales melodia de deschidere a nuntii, cum am luat cursuri de dans, ne-am ales nasii, fotografii si cameramanii, florile, muzica si DJ-ul, decoratiunile, cu cine si de ce am incheiat contracte, cand am dat bani si cat ne-a costat fiecare lucru in parte, cum nu am ratat niciun targ de nunti, si pot sa mai continui. Daca va sperie insiruirea pe care am facut-o, sa stiti ca de fapt v-am spus pe scurt cam 10% din ce inseamna pregatirea unei nunti.

Nunta e o aventura spectaculoasa! Are adrenalina suficienta, este obositoare si stresanta, si totusi extrem de placuta. La sfarsit, din pacate, vei vrea sa ai posibilitatea sa o iei de la capat sau macar sa dureze 3 zile si 3 nopti ca in povesti.

Data viitoare am sa va povestesc despre cum am inceput primele pregatiri de nunta. Pana atunci astept povestile voastre de dragoste pe pagina de facebook Lady Cozac. Sa puneti si o poza cu voi sa ne cunoastem. Cea care va aduna cele mai multe like-uri pana pe 3 ianuarie 2012 va primi un premiu! Premiul va fi un calendar A3 pe anul 2012 personalizat pe fiecare luna cu pozele voastre de cuplu. Daca nu vreti ca povestea voastra sa fie publica, puteti sa imi trimiteti cateva randuri pe mail concurs.ladycozac@yahoo.com. Voi fi bucuroasa sa le citesc! 

Cu drag,
LC